Aferim! Roșu și negru prin Europa

Aferim! de Radu Jude. Ia să vedem!

Într-un film cu descântece țigănești, înjurături anatomice românești, cu o imagine picturală, de premiat, nu alta, vedem Țara Românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea. De admirat Radu Jude că a ales perioada și bibliografia aceea, cu scriitorii plicticoși peste care și olimpicii la română trec repede. A avut curiozitatea să se întrebe Cum o fi fost? Și imaginația să ne spună cum ar fi putut fi. Aferim! spun cinefilii.


Pentru regie, da, merită să reții și să revezi filmul. Așa ceva rar s-a făcut și, dacă în loc de a cappella țigănească de pe genericul final ar fi răsunat un Goran Bregovici, am fi zis că e un film mai mult despre Balcani și mai puțin despre Europa. Și poate că ar fi fost mai puțin propagandistic. Așa însă poate că n-ar mai fi luat Ursul de Argint.

Europa!... Aaa, Mamma Europa! Le fascina încă de atunci și pe personajele noastre. Niciunul nu ieșise din plasa lui, dar ardea să știe cum e la Paris și la Viena. Singurul care spune că a fost acolo, nu știm dacă e o fabulație de lăudăros ori e chiar adevărul, este țiganul rob fugar, cu pretextul căutării și readucerii căruia facem filmul.

Avem toate temele de seminar și de strategie comunitară,  de când s-a născut Bruxelles-ul: drepturile omului, emanciparea femeii, antisemitismul cu originile și combatarea lui, homofobia, ecologia. Ce ne rezumă filmul, prin gura popilor și a zapciului? Că Europa creștină a prigonit evreii, a înrobit țiganii, a respins turcii, a bătut femeia și a vândut copiii. Că preabunul rob (al lui Dumnezeu sau al boierului) pupă mâna popii și condurul boieroaicei, că îl înjură pe preot, dar îl ajută și îi bea vinul. Totul de fapt este o înlănțuire de obligații sociale, de servituți moștenite, ni se spune că stăpânul rău și corupt învață sluga hoață, că bieții funcționari, poate inclusiv cei de azi, fac treburi ilegale, la mica înțelegere, și sunt corupți numai pentru că deasupra lor sunt niște stăpâni hapsâni, nerecunoscători, care se consideră îndreptățiți de frica celorlalți la arbitrariu și abuz.

Jude face nemuritoare (sau până la sfârșitul cinematografiei!) incidentele în stil românesc din trafic. Sunt vreo trei scene cu depășiri, accidente, indicații eronate date dușmanului, pe care ori le-am moștenit, ori era obligatoriu să le producem, în orice caz glumele de trafic apar, iar ele, la fel ca proverbele și înjurăturile, au avut un sens mai apropiat de mintea spectatorului român și de a niciunui alt spectator.

Și că tot veni vorba de trafic, și acum iar găsesc un strop de aur artistic la Jude, regizorul dezleagă pentru noi misterul apariției poveștii. A Poveștii la Om. Povestea îl însoțea pe om la drum și în popasurile lui la drum. Fără poveste era plictiseală, era tăcere ostilă, tot fără poveste nu se transmiteau știri, povețe și învățături. Aici vorbesc inclusiv de superba și perfecta primă secvență din film. Nevoia de poveste la drum și nevoia de tovarăși de drum se traduc, în era tehnologiei, prin radioul permanent deschis în mașină și prin intratul pe Facebook, oriunde te-ai duce.

Cine a fost în juriu și nu știa românește și nu știa nici România a putut fi păcălit de subtitrare. Textul pe care îl citea pe ecran l-a dus de mână prin eșantioanele de instantanee etnice, prin serpentinele de clișee culturale. Dar pentru un născut-crescut aici, pentru un român get-beget, bre, textul a curs altfel. Cum l-or fi putut gusta pe Taci, fă, din gură! Darren Aronofsky, Daniel Brühl, Bong Joon-ho, Martha De Laurentiis, Claudia Llosa, Audrey Tautou și Matthew Weine, adică onoratul juriu de la Berlin, care a dat Ursul de Argint? Chiar, cum s-o fi tradus? Și cum o fi sunat Gluma fute muma în engleză? Sau în germană?

Cu ocazia asta îmi amintesc că îmi era cel mai greu (pentru că sunt cel mai greu de tradus) să traduc proverbe.

Și pentru că textul a curs altfel pentru un român, el, spectatorul român, s-ar fi bucurat dacă vedea o interpretare mai convingătoare, mai naturală, dacă distribuția ar fi fost una mai fericită. Am apreciat doar doi actori: pe Alexandru Dabija, în rolul boierului, și pe Alexandru Bindea, în rolul unuia dintre preoți, cel cu partitura cea mai generoasă. Ei doi au fost buni, au fost convingători, au fost în personaj.

Dabija, celebrissimul regizor de teatru, înțeleg că e descoperirea lui Radu Jude ca actor. Bravo lui, mișto descoperire! Dabija nu se face deloc de râs, este absolut de credibil, de de-acolo. A debutat pe ecran în 2013 și...ce aș putea să spun? La mai multe roluri! Aferim! Bindea face aici, cred, rolul vieții lui într-un film.

De ce a fost de plastic restul distribuției? De ce și-au povestit toți atât de curat și declamativ textele? Habar n-am. I-o fi scăpat Jude din mână. Îi acord însă circumstanțe atenuante regizorului. Cred că a ales actorii așa cum a ales scriitorii pentru scenariu.

Să mă explic, să nu sune a insultă, pentru că nu asta intenționez, este vorba, pe bune, despre cum am deslușit eu cheia în care a făcut distribuția. Așa cum a plecat de la texte de Budai Deleanu și Alecsandri, așa a ales actori ale căror nume să nu doboare de notorietate tot afișul. Mutatis mutandis, ca atunci când un alt regizor a ales-o pe Maia Morgenstern pentru un text de Mircea Eliade.You know what I meant?

Teodor Corban în rolul zapciului care-l învață pe fiu-so aliș-berișul meseriei nu a dus potențialul rolului atât de sus pe cât putea personajul ăsta să ajungă. Se putea mai bine, Radu Jude! E treaba ta pe cine puneai, dar... se putea mai bine. Corban a avut partea lui de glorie, cu aplauze meritate, în A fost sau n-a fost. Aici, însă, îmi pare tare rău, n-a fost. Am o întrebare duioasă: de ce l-o fi făcut Jude impotent pe zapciu? Ca să ne explice psihanalitic de ce nu era un justițiar până la capăt, de ce era un laș negociator?

Ăla mic, Ioniță, ar fi putut fi în călătorie inițiatică. E dus la femei, ascultă povești, primește povețe, dar n-are vino-ncoa-ul ăla de erou. Finalul de Moartea căprioarei și de Să nu ucizi o pasăre cântătoare e cu lecție e viață, de maturizare, Învață, bre băiete, compromisul și Capul plecat sabia nu-l taie, asta nu mai apucă s-o spună ta-su, dar era evident.

Încă o bilă neagră. Abuzul paremiologic. Așa să fi vorbit strămoșii noștri, mai ales când erau la serviciu? În proverbe? Cam multe. Scenariul parcă a vrut să verse toată înțelepciunea de mii de ani în capul și urechile spectatorului, într-o oră și jumătate.

Roșu și negru. Care e faza din titlu cu Roșu și Negru? Știm de la Stendhal că e vorba despre cele două meserii clasice în Europa medievală. Băieții de familie bună, care trebuiau să ducă șandramaua socială mai departe, se făceau ori preoți, haina neagră, ori militari, haina roșie. Erau și încă sunt meserii cu mare prestigiu. Ce îl face polițistul din epocă pe fiu-so? Îl pregătește să ajungă mare în armată, ori în aia turcească, ori în aia rusească, dă-l încolo de patriotism și naționalism, la șeful cel mare al momentului să fii, ca să-ți fie bine. Bună învățătură, de român adevărat. Peren. Cât despre popi, filmul cam dă cu ei de pământ, morala e un pic iconoclastă.

Pedeapsa din final. Lasă că nu e așa de barbar gestul, știti și citiți foarte bine și acum că prin sate și comunități uitate ori prin păduri, la vânătoare, se ajunge la castrări, din aceleași motive. Întrebați niște procurori și medici legiști cu experiență.

Costumele expuse la mall sunt o manevră de PR, pentru că nu-s deloc puse în valoare și nu există nici explicații pentru ele. Într-adevăr, era păcat de ele, să nu le fie admirate culorile, pentru că filmul alb negru nu le putea arăta.

Filmul nici nu putea fi altfel decât alb negru. Așa nu se prea deosebesc țiganii de români și turci, sunt toți de-o culoare. În plus, un film istoric e mai frumos și mai bine văzut alb negru. A fost, serios, o alegere inspirată. Și, încă o dată, dă bine la toleranță.

Caracterul de literă cu care a fost scris titlul filmului, pe genericul de început, este ca acela de pe genericele de western. Amuzantă decizie. Un clin d oeil pentru cinefili, pentru că în afară de căutarea și aducerea, pentru bani, a țiganului fugit, alt demers juridic fructuos nu prea are zapciul. Nu e justițiar decât un pic, din gură, nu se bagă prea tare, de frică să nu-l dea afară șeful. Ca românul peren.

Din păcate, nu am foarte multe de spus despre secvența cu Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc. O iau ca pe ceea ce a vrut să fie, gândită de regizor, după cum a declarat: un omagiu adus filmului Moromeții și rolurilor geniale din filmul lui Gulea, interpretate de cei doi.

Marius Panduru. Alături de Radu Jude, pe directorul de imagine al acestui film, Marius Panduru, îl consider tatăl lui. Cred că este unul dintre cei mai buni creatori de imagine pe care îi avem acum, în actuala generație. Felicitări, mi-a plăcut!

 Radu Jude și Marius Panduru, în timpul filmărilor la Cea mai fericită fată din lume

Sursă foto Aferim! și foto cu Marius Panduru, Cinemagia

Costumele, fotografiate cu resurse proprii